Istoricul localității

În documentele vremii, localitatea este menționată sub următoarele denumiri: Ilva (1576-1577), Ilova (1601-1686), Illva (1687-1764), Illua (1723), Illoa (1735), Illova Mikio (1771), Ilva-mika sau în ungurește Kis-Ilova (1808), Ilva-Mică, în ungurește Kis Ilva (1803).

În prezent se folosesc doar formele Ilva și Ilua. În timpul stăpânirii maghiare, prin influența administrației și a comenduirii, localitatea era cunoscută sub denumirea Kisilva.

Locuitorii satului se numesc ilvani, iloani sau iluani. Etimologia, este de părere N. Drăganu, pare a fi de origine slavonă: il=lut, lutoasă + sufixul ova, ceea ce s-ar traduce prin Vale lutoasă. Trebuie menționat faptul că toate localitățile dispuse de-a lungul văii Ilva, poartă acest nume Ilva-Mică, Leșu. Ilvei, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei, Ilva-Mare și Lunca-Ilvei.

Referitor la denumirea Ilva-Mică și Ilva-Mare este interesant de menționat faptul că Ilva-Mică este mai veche decât Ilva-Mare. În vreme ce Ilva-Mică este atestată documentar din 1552, denumirea Ilva-Mare apare abia în 1751 (1761?) sub forma Ilova Mari.

Există și o legendă referitoare la întemeierea comunei (vezi Anexe), cunoscută doar de bătrânii satului, din care reiese că vârsta comunei ar fi de cca 600 de ani. Deci anul înființării comunei ar fi cuprins între 1330-1338. Din legendă reiese că vatra satului a fost inițial pe pârâul Ili, apoi s-a mutat la confluența Ilvei cu Someșul, în locul numit "Poiană"- azi Văleni.

Cursul superior al Someșului Mare, începând de la izvor și până la satul Mocod, a purtat din timpuri străvechi denumirea de Valea Rodnei („Vallis Rodnensis”) sau „Rodna Völgye”, în documentele ungurești. Cele mai vechi documente istorice referitoare la ținut, adeveresc existența unei singure populații românești, care din cele mai vechi timpuri alcătuiau un teritoriu autonom, „Districtus Rodnensis” sau „Districtus Vallis Rodnensis” (din a doua jumătate a secolului al XV-lea).

Mai devreme (sec. XIII), ținutul primește denumirea de Țara Năsăudului („Terra Naswod”). Până la 1241, centrul în jurul căruia gravitau satele de pe Someșul Mare, era cetatea Rodna. Anul 1241 marchează prima apariție în Transilvania a tătarilor. Cea mai prielnică cale de acces era pasul Rodnei. Cu toată rezistența rodnenilor, tătarii ocupă cetatea și se năpustesc în josul văii Someșului și pe dealurile din apropiere.

După trecerea puhoiului tătăresc, viața reintră în normal în valea Someșului. Regii maghiari încep să-i trateze pe românii din valea Rodnei ca persoane având nevoie de ei pentru a putea face din Rodna un punct însemnat de pază la hotarele nord-estice, atât de des amenințate. În 1264, regele maghiar Ștefan cel Sfânt, dăruiește ținutul Năsăudului comitatului Hazos, după care în 1453 regele Ladislau Posthumul o dăruiește lui Ioan Corvin, orașul Bistrița cu domeniul aparținător acestuia care constă din 20 de sate săsești din împrejurime.

După mai multe schimbări de proprietar, în 1472 Matei Corvin donează valea Rodnei orașului Bistrița, donație asupra căreia se revine în 1475, cu specificația că fiecare locuitor al văii Rodnei se bucură de toate drepturile, obiceiurile, grațiile și privilegiile de care se bucură orașul Bistrița și cetățenii lui.

Aceste prevederi nu au fost respectate, Țara Năsăudului pierzându-și autonomia, prin încorporarea teritoriului ei la orașul Bistrița.

Începând cu anul 1475, începe lupta continuă a românilor din valea Rodnei împotriva exploatării sistematice proiectate de magistratura Bistrița, o luptă purtată cu mijloace inegale, în care românii au fost întotdeauna învinși, și care a durat, cu o scurtă întrerupere de stăpânire moldovenească până la instituirea regimentului de grăniceri în Țara Năsăudului.

În secolul al XVII-lea, locuitorii văii Rodnei ajung sub stăpânirea sașilor bistrițeni, în situația de iobagi. Ei luptă pe toate căile pentru recunoașterea situației înscrise în diploma lui Matei Corvin din 1457. Ceea ce apasă greu pe românii someșeni era zeciuiala pe toate produsele, prestări de lucru și robota. Situația existentă în valea Rodnei era, adeseori de nenumărate mișcări de trupe sau războaie ce se purtau în această parte a Transilvaniei.

În 1704 începe răscoala antihabsburgică, condusă de Francisc Rakokzi II, răscoala a cărei arie se întinde și în ținutul Bistriței. La 24 iunie 1704 Bistrița, asediată de curți. Pactul încheiat prevede ca orașul cu districtul și cu Rodna, se pun la dispoziția lui Rakokzi. Locuitorii trebuiau să furnizeze alimente și provizii pentru ambele tabere. Astfel în perioada 13 noiembrie-1 ianuarie 1708, satele Rebrișoara, Rebra, Vărarea, Feldru, Ilva, Sângeorz-Băi, Maieru și Rodna, au furnizat în magazia din Dumitra, pentru un singur regiment de cuirășeri (imperiali) 787 de găleți de grâu, 2668 de ovăz, 272 măji de carne și 200 de care de fân.

La câțiva ani după acest război are loc o mare ultimă invazie a tătarilor (1717) care pătrund din Moldova în Ardeal prin pasul Rodnei și valea Someșului.

În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, continuă lupta împotriva tendințelor de aservire totală a românilor someșeni de către satele săsești bistrițene. Rezistența românilor a avut un epilog favorabil, ca urmare a înființării în 1762 a Regimentului II de graniță Năsăudean.

În 1775 începe revolta propriu-zisă a districtului Năsăudean, revoltă care își va găsi epilogul în formarea graniței în 1762. Satele românești adresează plângeri contelui Gabriel Bethlem și Tablei Regești din Târgu-Mureș. Se cere intervenția contelui și a Mariei Tereza, pentru ca „să se mențină în situația noastră veche, adică în sărăcia noastră și în moșiile primite de la strămoșii noștri și aceasta să ni le apere”. Această petiție este semnată de fruntașii comunelor someșene. Din Ilva semnează: Ion Vărărean și Perte Gaci.

Toate intervențiile românilor rămân fără rezultat, ceea ce duce la pregătirea unor acțiuni mai eficiente, cum a fost revolta din Feldru, condusă de Ștefan Cute Nimigeanul. La acesta au participat și locuitori ai Ilvei: Petru Gaci, Ion Casota, Gavrilă Plăieș, Ion al lui Vasile cel Mare și Gavrilă Sângeorzan. Motivul principal al acestor revolte a fost noul sistem de încasare al dărilor și condiția de iobagi impusă locuitorilor satelor românești. La 15 februarie 1760 apare rezoluția în privința litigiului dintre români și sași. Punctele principale ale acestui act se referă la faptul că valahii sunt recunoscuți ca oameni liberi și nu ca iobagi.

Ilva-Mică a făcut parte din Compania a VII-a, a Regimentului de infanterie. Sediul companiei era la Feldru, iar comandamentul era la Toressant. Ca urmare a insistențelor generalului Siskovici, la 9 ianuarie 1760, orașul Bistrița înmânează generalului actul de cedare a văii Rodnei, dar problema delimitării hotarelor dintre satele săsești și cele românești grănicerești, nu se va rezolva. Lupta grănicerilor din cele 5 sate someșene, este o luptă pentru posedarea pământului ce li se cuvenea de drept.

În timpul revoluției din 1848-1849, conflictele de hotare continuă. Astfel primarul Ilvei-Mici, Andron Vasile Sott (poreclit Roșu), împreună cu consilierii săi și de comun acord cu satele Feldru și Nepos, au dat foc într-o noapte edificiilor săsești de pe teritoriul lor. La Ilva au fost aprinse o moară și o cârciumă, ambele proprietatea sașilor din Iad (Livezile). În 22 iunie 1849, prin intrarea trupelor rusești în Ilva-Mică, începând bătălia dintre ruși și revoluționarii maghiari, între Ilva și Feldru, în lunca Someșului numită Budin.

În anul 1906 s-a dat în folosință calea ferată Ilva-Mică-Rodna Veche, iar în luna decembrie 1938 calea ferată Ilva-Mică-Vatra-Dornei. În anul 1907-1908 s-a dat în folosință fabrica de cherestea.

În timpul primului război mondial au fost distruse gara C.F.R., fabrica de cherestea, precum și locuințele din apropiere. Din Ilva au fost chemați sub arme 60 de bărbați, dintre care 42 au murit pe câmpul de luptă.

În noiembrie 1918 s-a constituit în comună garda națională, formată din 11 cetățeni și comandată de Buia Maxim. Efortul poporului român a fost încununat de marele act al Unirii Transilvaniei cu România, semnat la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia. La acest mare eveniment participă din Ilva-Mică dascălul Damian Nechiti.

În amintirea eroilor căzuți în primul război mondial, în 1935 s-a ridicat în centrul comunei un monument din granit pe a cărui placă de bronz se află gravate cuvintele: „Eroilor neamului 1914-1919, țara recunoscătoare”.

În timpul crizei economice din 1929-1933 au loc numeroase conflicte de clasă îndreptate contra ofensivei capitalului și monopolurilor străine. Documentele vremii atestă numeroase greve ale muncitorilor forestieri din valea Someșului, a Ilvelor, care lucrau în cadrul societății „Regna”. Printre fabricile cuprinse de valul de greve s-a numărat și fabrica din Ilva-Mică, care a intrat în grevă de la 11 aprilie 1933. Urmare a creșterii combativității muncitorilor de la fabrica de cherestea este și greva organizată în 1938, între 5 mai și 7 iunie cu avansuri neînsemnate. Printre organizatorii Grevei amintim pe Istrate Ștefan, Marica Macedon, Marica Dumitru, etc.

Dictatul de la Vena prin care României i se lua o parte din Ardealul de nord, stârnind un val de revolte care s-au manifestat sub diferite forme. Astfel, în ziua de 8 septembrie 1940, la Bistrița, în Piața Unirii, s-au adunat 7000 de reprezentanți ai populației din județ, printre care și 17 cetățeni din Ilva-Mică.

Evenimentele din decembrie 1989 n-au adus prea multe schimbări economice și sociale comunei, mai ales pentru că localitatea nu era cooperativizată.