Despre Ilva Mica

Cadrul geografic

Comuna Ilva-Mică este aşezată pe valea Someşului Mare, la confluenţa lui cu râul Ilva, într-o zonă aşezată pe linia dintre Carpaţii Orientali vulcanici si Piemonturile Transilvaniei şi anume în partea vestică a munţilor Bârgăului. Ea se întinde pe o suprafaţă de 6 km. în lungime şi 3 km. de-a lungul văii Ilva şi a văii Someşului.

Altitudinile cuprinse în limitele comunei variază de la 563m ( în partea de sud a comunei, pe Valea Someşului), până la 1610m (în marginea de SE a comunei, vârful Heniu Mare).

Comuna este cuprinsă între coordonatele 47°20» latitudine nordică şi 24°45» longitudine vestică de 563m faţă de nivelul mării în partea vestică a Munţilor Bârgăului.

Relieful şi vegetaţia

Reţeaua hidrografică trilaterală Someşului Mare, este formată din valea Leşului şi afluenţii acesteia. Astfel afluenţii din stânga văii Leşului, de la est la vest: valea Cusăriţa, valea Ursului, valea Cheii şi valea Ştefăniţii (Toca), sunt afluenţi direcţi ai văii Ilvei, din stânga. Din partea dreaptă, reţeaua hidrografică este aproape inexistentă, câteva pâraie care în timpul secetos îşi pierd apa, fiind cunoscuţi ca torenţi : valea Hărnăilor, valea Scroafei, etc.

Localitatea Ilva-Mică prezintă caracteristicile comunelor de munte, întindere mare, neregularităţi în aşezare, distanţe mari de la o casă la alta, terenul de şes al comunei nefiind suficient pentru populaţia existentă, cauze care i-au determinat pe localnici să-şi construiască casele pe dealuri. Vatra satului se află pe prima terasă a văii Ilvei, care prezintă mai multe meandre dictate de rocile care au opus rezistenţă apei, forţând deplasarea spre stânga a cursului lăsând pe ambele maluri terase, care constituie terenurile de bază pentru construcţii şi cel mai bun teren pentru agricultură.

Vecinii Ilvei-Mici: spre vest, la o distanţă de 5 km se mărgineşte cu comuna Feldru, la sud cu comunele Josenii-Bârgăului şi Livezile, spre nord peste dealuri pe Someş, în amonte, cu oraşul Sângeorz-Băi, la o distanţă de 7 km, în est cu satul Poiana-Ilvei 9 km şi Ilva-Mare, iar în sud-est cu comuna Leşu.
Clima este temperat continentală moderată, caracteristică zonei de dealuri şi munţi mijlocii, cu versanţii expuşi vânturilor vestice, cu o temperatură medie anuală de 6-8°C.

În ceea ce priveşte temperaturile extreme s-a constatat că izotermele lunii celei reci (ianuarie) sunt cuprinse între -6° şi -3,5°C, iar izotermele lunii celei mai calde (iulie) sunt cuprinse între 18-19°C.
Datele medii de apariţie şi dispariţie valorilor diurne sub 0°C, oscilează în jurul zilei de 1-5 octombrie rezultând o durată a temperaturii negative ale aerului de 120-130 zile, iar la dispariţie în intervalul de 10-15 martie frecvenţa numărului mediu de zile de vară este de 75-95.

Precipitaţiile atmosferice sunt bogate datorită influenţei circulaţiei oceanice din vest baltice din nord-est, ele oscilând între 700-900 mm anual. Cele mai multe precipitaţii cu cea mai mare cantitate cad vara. Luna cu cantitatea cea mai redusă de precipitaţii este ianuarie, iar luna cea mai ploioasă iunie.

Precipitaţiile sub formă de zăpadă cad în sezonul rece, prima zi strat de zăpadă fiind datată ca 8 noiembrie şi stratul de zăpadă poate să dureze 80-100 zile. Solurile sunt de tipul celor brune roşcate de pădure brune acide podzoluri scheletice şi aluvionare de luncă, au repartiţie corelată cu natura rocilor şi dispun de o fertilitate scăzută.

Istoricul localităţii

În documentele vremii, localitatea este menţionată sub următoarele denumiri: Ilva (1576-1577), Ilova (1601-1686), Illva (1687-1764), Illua (1723), Illoa (1735), Illova Mikio (1771), Ilva-mika sau în ungureşte Kis-Ilova (1808), Ilva-Mică, în ungureşte Kis Ilva (1803).

În prezent se folosesc doar formele Ilva şi Ilua. În timpul stăpânirii maghiare, prin influenţa administraţiei şi a comanduirii, localitatea era cunoscută sub denumirea Kisilva.

Locuitorii satului se numesc ilvani, iloani sau iluani. Etimologia, este de părere N. Drăganu, pare a fi de origine slavonă: il=lut, lutoasă + sufixulova, ceea ce s-ar traduce prin Vale lutoasă. Trebuie menţionat faptul că toate localităţile dispuse de-a lungul văii Ilva, poartă acest nume Ilva-Mică, Leşu Ilvei, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei, Ilva-Mare şi Lunca-Ilvei.
Referitor la denumirea Ilva-Mică şi Ilva-Mare este interesant de menţionat faptul că Ilva-Mică este mai veche decât Ilva-Mare. În vreme ce Ilva-Mică este atestată documentar din 1552, denumirea Ilva-Mare apare abia în 1751(1761?) sub forma Ilova Mari.

Există şi o legendă referitoare la întemeierea comunei (vezi Anexe), cunoscută doar de bătrânii satului, din care reiese că vârsta comunei ar fi de cca 600 de ani. Deci anul înfiinţării comunei ar fi cuprins între 1330-1338. Din legendă reiese că vatra satului a fost iniţial pe pârâul Ili, apoi s-a mutat la confluenţa Ilvei cu Someşul, în locul numit „Poiană“- azi Văleni.

Începuturile aşezării. Prima menţiune documentară.

Atestări ulterioare şi denumirea aşezării.

Cursul superior al Someşului Mare, începând de la izvor şi până la satul Mocod, a purtat din timpuri străvechi denumirea de Valea Rodnei („Vallis Rodnensis“) sau „Rodna Völgye“, în documentele ungureşti. Cele mai vechi documente istorice referitoare la ţinut, adeveresc existenţa unei singure populaţii româneşti, care din cele mai vechi timpuri alcătuiau un teritoriu autonom, „Districtus Rodnensis“ sau „Districtus Vallis Rodnensis“ (din a doua jumătate a secolului al XV-lea).

Mai devreme (sec. XIII), ţinutul primeşte denumirea de Ţara Năsăudului („Terra Naswod“). Până la 1241, centrul în jurul căruia gravitau satele de pe Someşul Mare, era cetatea Rodna. Anul 1241 marchează prima apariţie în Transilvania a tătarilor. Cea mai prielnică cale de acces era pasul Rodnei. Cu toată rezistenţa rodnenilor, tătarii ocupă cetatea şi se năpustesc în josul văii Someşului şi pe dealurile din apropiere.

După trecerea puhoiului tătăresc, viaţa reintră în normal în valea Someşului. Regii maghiari încep să-i trateze pe românii din valea Rodnei ca persoane având nevoie de ei pentru a putea face din Rodna un punct însemnat de pază la hotarele nord-estice, atât de des ameninţate. În 1264, regele maghiar Ştefan cel Sfânt, dăruieşte ţinutul Năsăudului comitatului Hazos, după care în 1453 regele Ladislau Posthumul o dăruieşte lui Ioan Corvin, oraşul Bistriţa cu domeniul aparţinător acestuia care constă din 20 de sate săseşti din împrejurime.

După mai multe schimbări de proprietar, în 1472 Matei Corvin donează valea Rodnei oraşului Bistriţa, donaţie asupra căreia se revine în 1475, cu specificaţia că fiecare locuitor al văii Rodnei se bucură de toate drepturile, obiceiurile, graţiile şi privilegiile de care se bucură oraşul Bistriţa şi cetăţenii lui.

Aceste prevederi nu au fost respectate, Ţara Năsăudului pierzându-şi autonomia, prin încorporarea teritoriului ei la oraşul Bistriţa.

Începând cu anul 1475, începe lupta continuă a românilor din valea Rodnei împotriva exploatării sistematice proiectate de magistratura Bistriţa, o luptă purtată cu mijloace inegale, în care românii au fost întotdeauna învinşi, şi care a durat, cu o scurtă întrerupere de stăpânire moldovenească până la instituirea regimentului de grăniceri în Ţara Năsăudului.
În secolul al XVII-lea, locuitorii văii Rodnei ajung sub stăpânirea saşilor bistriţeni, în situaţia de iobagi. Ei luptă pe toate căile pentru recunoaşterea situaţiei înscrise în diploma lui Matei Corvin din 1457. Ceea ce apasă greu pe românii someşeni era zeciuiala pe toate produsele, prestări de lucru şi robota. Situaţia existentă în valea Rodnei era, adeseori de nenumărate mişcări de trupe sau războaie ce se purtau în această parte a Transilvaniei.

În 1704 începe răscoala antihabsburgică, condusă de Francisc Rakokzi II, răscoala a cărei arie se întinde şi în ţinutul Bistriţei. La 24 iunie 1704 Bistriţa, asediată de curţi. Pactul încheiat prevede ca oraşul cu districtul şi cu Rodna, se pun la dispoziţia lui Rakokzi. Locuitorii trebuiau să furnizeze alimente şi provizii pentru ambele tabere. Astfel in perioada 13 noiembrie-1 ianuarie 1708, satele Rebrişoara, Rebra, Vărarea, Feldru, Ilva, Sângeorz-Băi, Maieru şi Rodna, au furnizat în magazia din Dumitra, pentru un singur regiment de cuirăşeri (imperiali) 787 găleţi de grâu, 2668 de ovăz, 272 măji de carne şi 200 de care de fân.

La câţiva ani după acest război are loc o mare ultimă invazie a tătarilor (1717) care pătrund din Moldova în Ardeal prin pasul Rodnei şi valea Someşului.
În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, continuă lupta împotriva tendinţelor de aservire totală a românilor someşeni de către satele săseşti bistriţene. Rezistenţa românilor a avut un epilog favorabil, ca urmare a înfiinţării în 1762 a Regimentului II de graniţă Năsăudean.

În 1775 începe revolta propriu-zisă a districtului Năsăudean, revoltă care îşi va găsi epilogul în formarea graniţei în 1762. Satele româneşti adresează plângeri contelui Gabriel Bethlem şi Tablei Regeşti din Târgul-Mureş. Se cere intervenţia contelui şi a Mariei Teraza, pentru ca „să se menţină în situaţia noastră veche, adică în sărăcia noastră şi în moşiile primite de la strămoşii noştri şi aceasta să ni le apere“. Această petiţie este semnată de fruntaşii comunelor someşene. Din Ilva semnează: Ion Vărărean şi Perte Gaci.

Toate intervenţiile românilor rămân fără rezultat, ceea ce duce la pregătirea unor acţiuni mai eficiente, cum a fost revolta din Feldru, condusă de Ştefan Cute Nimigeanul. La acesta au participat şi locuitori ai Ilvei : Petru Gaci, Ion Casota, Gavrilă Plăieş, Ion al lui Vasile cel Mare şi Gavrilă Sângeorzan. Motivul principal al acestor revolte a fost noul sistem de încasare al dărilor şi condiţia de iobagi impusă locuitorilor satelor româneşti. La 15 februarie 1760 apare rezoluţia în privinţa litigiului dintre români şi saşi. Punctele principale ale acestui act se referă la faptul că valahii sunt recunoscuţi ca oameni liberi şi nu ca iobagi.

Ilva-Mică a făcut parte din Compania a VII-a, a Regimentului de infanterie. Sediul companiei era la Feldru, iar comandamentul era la Toressant. Ca urmare a insistenţelor generalului Siskovici, la 9 ianuarie 1760, oraşul Bistriţa înmânează generalului actul de cedare a văii Rodnei, dar problema delimitării hotarelor dintre satele săseşti şi cele româneşti grănicereşti, nu se va rezolva. Lupta grănicerilor din cele 5 sate someşene este o luptă pentru posedarea pământului ce li se cuvenea de drept.

În timpul revoluţiei din 1848-1849, conflictele de hotare continuă. Astfel primarul Ilvei-Mici, Andron Vasile Sott ( poreclit Roşu), împreună cu cosilierii săi şi de comun acord cu satele Feldru şi Nepos, au dat foc într-o noapte edificiilor săteşti de pe teritoriul lor. La Ilva au fost aprinse o moară şi o cârciumă, ambele proprietatea saşilor din Iad (Livezile). În 22 iunie 1849, prin intrarea trupelor ruseşti în Ilva-Mică, începând bătălia dintre ruşi şi revoluţionarii maghiari, între Ilva şi Feldru, în lunca Someşului numită Budin.

În anul 1906 s-a dat în folosinţă calea ferată Ilva-Mică-Rodna Veche, iar în luna decembrie 1938 calea ferată Ilva-Mică-Vatra-Dornei. În anul 1907-1908 s-a dat în folosinţă calea fabrica de cherestea.

În timpul primului război mondial au fost distruse gara C.F.R., fabrica de cherestea, precum şi locuinţele din apropiere. Din Ilva au fost chemaţi sub arme 60 de bărbaţi, dintre care 42 au murit pe câmpul de luptă.

În noiembrie 1918 s-a constituit în comună garda naţională, formată din 11 cetăţeni şi comandată de Buia Maxim. Efortul poporului român a fost încununat de marele act al Unirii Transilvaniei cu România, semnat la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia. La acest mare eveniment participă din Ilva-Mică dascălul Damian Nechiti.

În amintirea eroilor căzuţi în primul război mondial, în 1935 s-a ridicat în centrul comunei un monument din granit pe a cărui placă de bronz se află gravate cuvintele: „Eroilor neamului 1914-1919, „ţara recunoscătoare“.

În timpul crizei economice din 1929-1933 au loc numeroase conflicte de clasă îndreptate contra ofensivei capitalului şi monopolurilor străine. Documentele vremii atestă numeroase greve ale muncitorilor forestieri din valea Someşului, a Ilvelor, care lucrau în cadrul societăţii „Regna“. Printre fabricile cuprinse de valul de greve s-a numărat şi fabrica din Ilva-Mică, care a intrat în grevă de la 11 aprilie 1933. Urmare a creşterii combativităţii muncitorilor de la fabrica de cherestea este şi greva organizată în 1938, între 5 mai şi 7 iunie cu avansuri neînsemnate. Printre organizatorii Grevei amintim pe Istrate Ştefan, Marica Macedon, Marica Dumitru, etc.

Dictatul de la Vena prin care României i se lua o parte din Ardealul de nord, stârnind un val de revolte care s-au manifestat sub diferite forme. Astfel, în ziua de 8 septembrie 1940, la Bistriţa, în Piaţa Unirii, s-au adunat 7000 de reprezentanţi ai populaţiei din judeţ, printre care şi 17 cetăţeni din Ilva-Mică.

Evenimentele din decembrie 1989 n-au adus prea multe shimbări economice şi sociale comunei, mai ales pentru că localitatea nu era cooperativizată.

Cultură şi învăţământ

În secolul al XVIII-lea, copiii din Ilva-Mică erau învăţaţi de preot cântări bisericeşti şi rugăciuni. Este amintită o mănăstire din hotarul Ilvei-Mici.

Secolul al XVIII şi XIX satul Ilva-Mică a început să angajeze învăţători pentru instituirea copiilor, aşa-zişi ludimagiştri studioşi sau dascăli.

Între anii 1750-1754 în comuna Ilva-Mică funcţiona un dascăl Grigore al Popii Maftei. În 1826-1830 au luat fiinţă şcoli comunale naţionale pe întreg teritoriul Regimentul II Năsăudean.

În Ilva-Mică figurează ca învăţător Ioan Pop şi Pop Gavril. 1850 Gabriel Nechiti, 1878-1907 Damian Nechiti.

Între 1940-1944 în comună funcţionau 5 învăţători, 2 români, 4 maghiari, unul concentrat la Şcoala nr.1, iar la Şcoala Nr. 2, 3 învăţătoare, din care 1 era româncă.

În anul şcolar 2000-2001 numărul elevilor este de 532 dintre care 253 în şcoala primară, 270 la gimnaziu, 60 urmează cursurile şcolii profesionale din localitate. Numărul cadrelor didactice este de 47 dintre, care 40 sunt titulari. Dintre aceştia 30 sunt cu studii superioare, naveta este făcută doar de 3 cadre didactice.

Reţeaua şcolară cuprinde 6 grădiniţe, 2 şcoli pentru clasele I-IV, o şcoală pentru clasele I-VIII şi o şcoală pentru clasele I-X, o clasă profesională de broderie (fete) şi tâmplari, dulgheri (băieţi). Şcoala generală nr.1 edificată în 1954 şi mărită în 1972 cu încă 6 săli de clasă, dispune în prezent de 16 săli de clasă, 4 cabinete, 2 laboratoare şi un atelier.

Şcoala generală nr.2 edificată în 1962 şi mărită în 1972 dispune de 5 săli de clasă, 2 cabinete şi un laborator.

Activitatea cultural-artistică

În comună s-a constituit în 1958-1971 un nou cămin cultural, o sală de cinematograf (actualmente nefolosită), o bibliotecă comunală şi 2 biblioteci şcolare. În prezent se află în construcţie o „Casă de nunţi“.

Biblioteca comunală a avut în anul 1988 un număr de 10137 volume, azi, în anul 2001 are doar 7000 de volume. După anul 2000 activitatea căminului cultural s-a relansat cu participarea unor tineri sufletişti şi talentaţi, plini de ambiţie conştiinţă şi voinţă.

Economia

Agricultura şi zootehnia sunt activităţile de bază din comună. Există forţe de muncă disponibilă, ceea ce încurajează investiţiile aici, mai ales că zona este declarată zonă defavorizată, ceea ce înseamnă facilităţi suplimentare investitorilor care crează locuri de muncă. Efectivul de animale al comunei este de 3000 ovine, 1200 bovine, 220 cabaline, 23000 de păsări, 4000 porcine, 200 familii albine.

Comuna Ilva-Mică până în anul 1997, a funcţionat cu o fabrică de cherestea, un sector de exploatare a lemnului, un nod de cale ferată spre Rodna şi Vatra Dornei şi 17 unităţi private cu profil comerţ şi prestări servicii, Ocolul Silvic, Cooperaţia de consum, brutărie unde au lucrat până atunci, în industria lemnului 25% din populaţie şi 10% C.F.R. şi unităţi private.
În anul 2000 situaţia este altfel: fabrica de cherestea şi sectorul de exploatare a lemnului nu mai funcţionează, cooperaţia de consum funcţioneză doar cu două magazine, Gara, Ocolul Silvic şi 41 de unităţi private.
Aceste unităţi private sunt axate pe comerţ, prestări servicii populaţie şi nu depăşesc 20 de angajaţi. Dintre acestea 25 sunt asociaţii familiale, celelalte fiind persoane fizice independente, ocupându-se cu comerţul, dulgheritul, zidărie şi zugrăveli.
Comuna Ilva-Mică în anul 2001 este înscrisă cu un număr de 1150 gospodării, din care:
• agricole 750,
• mixte 337,
• neagricole 63.
Din istoria timpului ocupaţia de bază a locuitorilor a fost agricultura, ramură cu puţine culturi care se pretează climei comunei şi creşterea animalelor.
Fiind situată în zonă de munte, comuna Ilva-Mică a fost prima din şirul de comune montane din aval de Someş şi de pe Ilva care nu a putut fi cooperativizată.
Comuna Ilva-Mică are o suprafaţă totală de 5035 ha teren.
Structura terenului pe categorii de folosinţă se prezintă astfel:
• ARABIL: 408 HA;
• P+F: 2833 HA;
• PĂDURI: 1403 HA;
• NEPRODUCTIV: 221 HA;
• APE+STUF: 54 HA;
• DRUMURI: 28 HA;
• CURŢI+CONSTRUCŢII: 79 HA;
• LIVEZI: 9 HA.
Din suprafaţa de 5035 ha teren comunal suprafaţa de 2230 ha este teren agricol proprietate particulară şi structura pe categorii se prezintă astfel:
• ARABIL: 408 HA;
• P+F: 1813 HA;
• LIVEZI: 9 HA.

Legenda întemeierii comunei Ilva mică

Doi fraţi cu numele Ili Mic şi Ili Mare, care locuiau în hotarul comunei Iad (Livezile), au fost nevoiţi, din cauza năvălirilor tătăreşti, să se refugieze cu familiile lor şi cu vitele peste vârful dealului Strâmba şi s-au aşezat într-o vale ascunsă, care până azi se cheamă „Valea Ili“, iar apa care o stăbate „Părăul Ili“(amintit într-un document din 1771 sub denumirea de „Părăul Illj“ Arhiva Bistriţei). Această vale se află în hotarul Ilvei-Mici, pârâul avându-şi izvorul în dealul Bazarnicului.
Această familie, ce a format primul mediu al comunei (20 familii), ar fi deschis primul hotar de lânga pârâul Ili numit „Ciungi“. Silit de conformaţia nefavorabila a terenului, Ili Mic împreună cu ai săi au părăsit acest loc stabilindu-se în locul unde Ilva se vărsa în Someş, teren ce se numeşte „Poiana“, singurul loc potrivit pntru o aşezare, restul hotarului fiind acoperit de păduri.

În acest timp, fratele său Ili Mare pleacă pe Ilva în sus, înfiinţând comuna Ilva-Mare. Mai târziu, în „Poiană „s-a stabilit un individ cu numele Sângeorzan, originar din comuna Sâgeorz-Băi, care avea slujba de a tansmite ştirile şi poşta. Pentru că se înţelegea bine cu băştinaşii, a rămas pe loc, primind o porţiune de pământ. De la el se trage familia Sângeorzan, foarte numeroasă în Ilva-Mică. Tot legenda spune că Ili Mic este şchiop (ştiop). De aici se trage numele familiei Ştiopoaie, care la început a fost foarte numeroasă în comună. Dat fiind faptul că s-au născut mai multe fete decât băieţi, care prin căsătorie nu-şi mai păstrau numele de familie, astăzi s-a ajuns ca numărul membrilor acestor familii să fie destul de redus.
În comuna Ilva-Mică locuitorii cresc în principal ovine, iar primăvara (23 aprilie) oamenii le strâng, se sfătuiesc, se asociază, formând „boteie“ prin învoială mai multe boteie alcătuiesc o stână(500-1000 oi).
Tot acum se angajeaza până la Sâmedru (Sf. Dumitru) păcurari şi strungaşi. Se hotărăşte locul păşunatului în munte (mutarea) după numărul oilor, locul şi data împreunatului oilor sau „băgatul oilor pe brânză, plata baciului păcurarului şi strungaşului.
Păcurarii de la data stabilită strâng oile oamenilor păşunându-le în hotarul satului.

„Împreunatul oilor“ se realizează în prima jumătate a lunii Mai, în hotarul satului. În acest scop fiecare „stânaş“(proprietarul cu cele mai mule oi) şi-a pregătit în prealabil vasele stânei care se opăresc cu apa fierbinte şi se spală căldarea de urdit. Cu o zi înainte proprietarii se adună la locul hotărât pentru împreunat pentru a construi staurul şi coliba sau „mutarea“ dar şi pentru a mulge oile pentru control şi a verifica corectitudinea măsurătorii de a doua zi. În acest sens, proprietarii de botei mulg oile de la alt botei. După mulsoare oile sunt păşunate până seara târziu, la fel şi în dimineaţa iar în jurul orei 10 se întrec pentru măsurat. Acum staurul este împărţit în mai multe părţi după câte boteie sunt, prin lese. Fiecare despărţitură a staurului are o strungă unde fiecare proprietar îşi mulge oile în vederea măsuratului. Proprietarii se aşează pe pietre sau glii de pământ în faţa strungii, pun găleţile cu gura în jos pentru a se scurge apa, după care la semnal fiecare începe sa-şi mulgă oile. Când au terminat, iau găleata de muls şi se îndreaptă spre colibă unde baciul va măsura laptele în budacă cu carâmbul. Măsuratul se face în cupe, litri în funcţie de care fiecare proprietar îsi va primi drepturile ce i se cuvin(10-12 ori mai multă brânză decât cantitatea de lapte de la măsurat. Laptele muls acum se face jintiţă.

„Băgatul oilor pe brânză“, „împreunatul oilor“, este un prilej de bucurie pentru proprietari. Băgatul oilor pe brânză se face numai în zile de dulce. Primul merge să-şi ia brânza din munte stânaşul, urmat la 2-3 zile de ceilalţi proprietari care au obligaţia de a duce păcurarilor pâine, faină de mălai, cartofi, ouă, ţuică, sare.

„Porunci-o-al meu bădiţă
Din munte de la oiţă
Să-i fac pat cu perini moi
C-o durmit pe moşinoi
Să-i fac pat cu periniţă
C-o durmit destul pe frunză
Şi cât o şezut la munte
L-o bătut tot vânturi multe
Vânturi multe şi ploi mari
De când s-o dus păcurar.“

Inf. URSA NASTASIA 81ani Ilva-Mică

Datini, obiceiuri, tradiţii, folclor

Ilva-Mică este aşezată într-o regiune muntoasă, departe de marile centre industriale şi culturale, astfel încât graiul şi portul păstrează multe din elementele vechi populare. Obiceiurile, portul popular, graiul oamenilor, arhitectură populară, ritualul nunţilor, al înmormântărilor, botezurile şi celelalte tradiţii sunt aproape intacte din punct de vedere al conţinutului şi al modului de manifestare.
Majoritatea caselor vechi, construite din lemn au un coridor în faţa numit „târnaţ“,care este împodobit cu o garnitură din lemn încrustat cu modele populare. Pereţii caselor sunt împodobiti cu farfurii de lut, icoane de sticlă şi ştergare înflorate. Mobilierul se compune de obicei din masă, pat şi „laviţă“.

Majoritatea caselor se compun din 2 sau 3 încăperi. Încăperea în care se intră de afară se numeşte „tindă“, iar a doua este camera de locuit numita „casă“. Tinda este mică, lipsită de tavan şi chiar şi de ferestre. Odaia de locuit, ca şi tinda nu este podită şi are 4-5 ferestre mici. Cuptorul este aşezat în colţul de lângă peretele despărţitor şi este atât de mare, încât ocupă un sfert din suprafaţa odăii. El este compus din doua părţi:vatra liberă şi un cuptor de fier care se numeste „platen“. Deasupra vetrei se află un coş piramidal care duce fumul în pod sau în tindă.
Motivele locale ce împodobesc ştergarele şi covoarele(ţoluri) se compun din elemente florale, alături de cele de faură, lucrate într-un colorit viu şi modelate foarte expresiv. Materialul folosit pentru ţesutul covoarelor este în special lână, iar ştergarele sunt ţesute din fir de bumbac.
Tot din material de bumbac şi cânepă sânt confecţionate şi costumele naţionale tradiţionale. Astfel, bărbaţii poartă pantaloni albi de pănură („cioareci“) şi cămaşă de bumbac lungă, peste care se încheie cureaua. Pieptarele din piele de oaie pe care le poartă barbaţii şi femeile, sunt de două feluri: „înfundate“şi „despărţite“ iar pe deasupra se poartă „gubul“din pănură de culoare neagră.

Pe cap bărbaţii poartă pălării cu boruri mari, întâlnite în întreaga vale a Someşului, iar mai nou pălării de prăvălie de culoare închisă. În zilele de lucru, încălţămintea obişnuită este opinca, iar în zilele de sărbătoare se poartă bocanci şi cizme. Iarna se poartă cojoace din piele de oaie, care apără de frig şi de vânturile puternice
Femeile în vârtsă poartă pe cap baticuri („nafrămi“)negre şi pieptare negre, iar în picioare poartă opinci, ghete sau cizme (ciobote ). Fetele se îmbracă cu pieptare din Brason (catifea neagră). Mânecile cămăşii („piept“),cât şi „poalele“sunt cusute cu flori(„pene“), care contrastează cu florile de pe năfrămi. Tinerii poartă pe cap pălării pe care se pun „gerdănele“făcute din mărgele mici, iar la pălării sunt prinse una sau două pene de păun (păuniţa).

HORA

Dansurile şi jocurile specifice comunei Ilva-Mică nu diferă mult de felul în care se joacă în toate satele de pe valea Someşului. Două jocuri sunt mai importante: de mână şi de învârtit, al căror ritm este însă mai vioi decât în celelalte sate din jur. Orchestra este formată din trei ceteraşi:“primaşul“-care cânta la vioară, „contralăul“- cântă cu „bracea“şi „gordunaşul“, care acompaniază la contrabas. Uneori apare şi un acordeon sau un taragot.

NUNTA

Este unul din obiceiurile care din păcate a început să se piardă elementele tradiţionale. Perechile de tineri căsătoriţi îşi alegeau mai mulţi naşi: de obicei opt. Patru din partea miresei şi patru din partea mirelui. Celebrarea căsătoriei religioase se face în biserică de către preot. Invitaţiile la nuntă se fac cu „cemători“: fete şi băieţi aleşi de mire şi de mireasă. Aceştia se deplasează cu o zi înainte pe la casele sătenilor (băieţi călare pe cai împodobiţi cu flori şi şi ştergare) cerându-le să poftească la nuntă.
În ziua cununiei alaiul mirelui se duce la naşi şi împreună cu aceştia se îndreaptă spre biserică. În urma mirilor merg naşii, apoi feciorii şi fetele. Unul dintre feciori poartă steag împodobit cu spice de grâu, marame şi clopoţele care se agită(„joacă“) deasupra tinerei perechi.
Petrecerea ce se încheie abia a doua zi dimineaţa cuprinde printre alte „făgădaşul“de la miezul nopţii (strânsul banilor, cântecul găinii, spălatul naşilor şi jocul miresei în bani).

ÎNMORMÂNTAREA

E adusă la cunoştinţa localnicilor de către clopotele din turla bisericii, care trag trei zile. Pentru adulţi se trag clopotele mari, iar pentru copii un singur clopot mic.
Moartea prematură este deplânsă de bocitoare, care îsi arată în versuri durerea. Oamenii însoţesc sicriul („sălaşul“) cu capul descoperit pâna la groapă. În timpul oficierii slujbei de înmormântare se împart celor apropiaţi batiste sau ştergaruri şi lumânări. Rudele apropiate şi cei ce poartă sicriul, prapurii, sfeşnicelele şi crucea primesc ştergare cusute în culori închise. Convoiul mortuar se întoarce de la cimitir la casa decedatului, unde are loc“pomana săracilor“. La 5-6 săptămâni după înmormântare se face „prohodul“. Familia şi rudele apropiate poartă doliu pâna la un an.

DESCRIEREA STÂNEI

Stâna cuprinde coliba, hăurul, comarnicul. Coliba se construieşte din bârne în formă dreptunghiulară respectând casele arhaice ţărăneşti. Păcurarii stânelor dispun de condiţii dificile de viaţă ele fiind oglindite în folclorul păstoral.
Coliba este costruită din bârne, alcătuită dintr-o încăpere sau două de mărimi diferite (depinde de marimea stânei).
Stâna propriu-zisă, unde se prepară caşul şi urda şi doarme baciul, strungaşul şi mulgătorii. Bârnele de molid încleiat stâneste este acoperit cu draniţă. Pe jos se aşterne podele dar se mai găseşte scoarţă de brad. Deasupra vetrei căptuşită cu piatră se lasă o deschizătură pe unde iese fumul. Pereţii laterali se numesc zalaze. Cel din spate dosul colibei, iar cel din faţă orientat spre povârnişul muntelui (povârneală). Lăngă peretele din dos se află poliţa cu uneltele stânei.
În faţa colibei se află Haurul construit din răzlogi. În staur sau târla oilor se pune crivala (un par de 50-60cm) înfipt în pământ cu 3-4 cruci în vârf.

Alături de colibă se constuieşte comarnicul pe care se pune caşul la uscat. Acesta este alcătuit din 4 pari de 2 m deasupra cărora sub un acoperirş înclinat de draniţe se aşează o leasă împletită. Pe clenciurile parilor se agaţă strecurătorile cu caş pentru a se scurge după care caşul se pune la copt pe leasa comarnicului.
În funcţie de numărul de oi la o stână se angajează un baci pentru prepararea produselor lactate, 3-4 păcurari, 1-2 strungaşi.
Uneltele stânii: găleţi de muls şi de apă, cupele, felea, budăcile, bărbânţele, fedeleşurile, căldarea, lingura mare, fintălaul, stecurătorile, carâmb, cumpăna. Din lapte de oaie baciul prepară caş, urdă, lapte acru, caş cu jântuit.